Teona, între plăcere și agonie

Trecuse ceva vreme de la ultima sa călătorie, iar emoţiile erau mari. Bagajele stăteau să se reverse pe holul îngust al garsonierei sale din Strada Universităţii. Afară ploua, dar Teona nu auzea decât ropotul gândurilor sale pline de emoţiile unui nou început. Avea să plece cu avionul, astăzi după prânz. Era primul său zbor, iar lucrul acesta îi dădea nişte emoţii în plus.
Un fior rece îi străbătu tâmpla, iar fereastra dormitorului se trânti violent, în rafalele furtunii deloc prietenoase ce îşi realiza numărul pe-afară, fără ruşine, în stradă, sub ochii tuturor.
Însă Teona nu auzi strigătul mut al ferestrei. Era preocupată de cu totul alte lucruri. Îşi turnă cafea în cană, şi-şi aprinse ultima ţigară din pachetul de Vouge Slims. Fumul se împleticea în aer, desenând forme abstracte şi ciudate în apropierea punctului în care urma să se evapore, ca şi când nu ar fi existat. Pe Teona o măcina ideea de zbor. Nu avea nici o importanţă cum se va desfăşura şederea în locul acela misterios. Important era zborul, de care îi era extrem de frică. Mai avea trei ore până la decolarea avionului, şi încă una până la decolarea de acasă. Bagajele erau făcute, aşa că cel mai bun lucru de făcut era să asculte muzică. Din boxe răsuna un Whiskey Lullaby lent. Era o stare de bine. Ca o şedinţă de Yoga, preliminară unei experienţe plină de adrenalină.
Deodată, în acordurile lui Brad Paisley, sună interfonul. Teona tresări. Din aparat se auzea o voce groasă.
-          Cine-i?
-          Sorin.
-          Sorin? Ce faci aici? Urcă!
În uşa metalică, Teona se înroşi cel puţin şcolăreşte. Era atât de frumos sentimentul. Dintre balustradele verzi, Sorin îşi făcu apariţia. Era îmbrăcat într-un costum gri, cu reflexii violet. Teona tresări:
-          Ce faci Sorine? Cu ce ocazie pe-aici?
-          Sărut-mâna scumpă domnişoară. Uite, mi-a zis Dana că pleci departe, aşa că nu
m-am putut răbda să nu-mi iau rămas bun. Uite, sunt pentru tine!
Un buchet de crini. Albi. Preferatele ei. De unde îşi aminti Sorin ce flori preferă?
-          Mulţumesc mult de tot! Te rog, intră. Mai am vreme de un ceai.
-          Sigur. Mi-ar face plăcere să îţi ţin companie. Poate să te şi conduc la aeroport.
-          Dacă nu-i prea mare deranjul. Nu vreau să îţi încurc planurile.
-          Cine a pomenit de încurcat? Ştii bine că agenda mea nu geme de activităţi extra curriculare. Plus că, azi n-am cursuri.
Intrară amândoi în bucătărie, unde o lampă veche lumina încăperea într-o manieră medievală. Teona puse ceainicul pe aragaz, iar Sorin îşi dădu jos pardesiul negru, şi lung.
Niciodată nu a fost atât de frumos, se gândea fata în timp ce-l sorbea din ochi. Când privirile li se împreunară, acolo, lângă aragaz, un fulger invizibil le luminară chipurile, aprinzând un foc mistuitor în inimile lor.
În următoarele ore, hainele zăceau prin hol, prin dormitor, iar trupurile lor se împreunară, formând un androgin perfect. Se simţeau unul  şi acelaşi, în timp ce părul Teonei curgea pe spatele lui Sorin, iar mâinile lui se încolăciră în jurul taliei. Brad Paisley încetă de mult să cânte. Ei auzeau numai muzica lor. Şi era suficient.
Avionul decolase de mult. Fără o fată blondă, cu ochi migdalaţi la bord…
-          Chiar trebuie să pleci? o întrebă Sorin stând cu ochii aţintiţi în tavan.
-          Chiar trebuia, Sorin.
-          Ai cel puţin un singur om. Aici. Pentru tine.
-          De ce tocmai acum?
-          Uneori, nu apreciezi ceva până nu pierzi. Nu vreau să te pierd, Teona!
-          Atunci, ţine-mă cât mai mult în braţele tale.
-          Nu vreau să te pierd niciodată.
Adormiră muţi, unul în braţele celuilalt, fără a-şi dori să se facă vreodată zi.. Dar cum
timpul nu ţine cu oamenii, niciodată, ci trece, nemilos şi imperturbabil. Fără să întrebe, fără să ţină seama de iubire, de ură, de frică, de nerăbdare…
Dimineaţa, Teona se trezi singură, într-un aşternut gol. Ochii i se împăienjeniră de lacrimi brusc. Uitându-se în jur, hainele lui Sorin dispăruseră. Era clar. Plecase. Ca de fiecare dată. Era singura minune care o putea duce de la extaz la agonie, în doar câteva clipe. Din nou, astăzi, căzu de pe piedestalul plăcerii, într-o tortură amară. Cum să aştepte o iertare în plus, când ea era obosită de atâtea plecări?  De unde să poată găsi, din nou, puterea de a continua?
În timp ce toate aceste gânduri îi umpleau fiecare neuron, din bucătărie se auzi un zgomot de vesélă. Teona sări din pat, tot atât de brusc precum se trezi. Speriată, dar totuşi cu o ultimă speranţă-n suflet, alergă spre bucătărie, goală, aşa cum fusese ultima oară când o atinse Sorin. Era clar. El era în bucătărie, pregătind micul dejun. Asemeni unui copil, fata îşi grăbi privirea spre încăpere, căutând cu disperare trupul lui, prezenţa lui…
-          Bună dimineaţa prinţesa. Aoleu, dar ce noapte ai avut! Ai putea să pui şi tu ceva pe tine?
-          Mda. Îmi cer scuze. Credeam că e..
-          Sorin. Ştiu. Ei bine, nu. Nu e. A plecat acum treizeci de minute, grăbit, spre facultate. Mi-a spus să-ţi spun că se va întoarce la 6, şi să nu te impacientezi.
-          Mda. Bine. Mă duc să mă îmbrac, Dana. Revin.
-          Sigur. Cafeaua-i gata! Avem lucruri de discutat!
Teona nu o mai auzea de mult. De când o văzuse în locul lui Sorin, trebăluind în jurul aragazului. Trebuia să fie Sorin în locul ei. Se va întoarce? Când? De ce? Unde? Îi vâjâiau prin cap întrebările, fără nici un răspuns…
Prea multe promisiuni, prea multe nopţi pierdute, prea multe ţigari fumate în aceeaşi scrumieră, şi prea multe zâmbete uitate.
Aceasta era viaţa personală a Teonei, un jurnalist de succes la redacţie, o femeie neîmplinită în garsoniera sa de pe Strada Universităţii.