De Crăciun.

Merg pe stradă. Văd luminițe peste tot. Magazinele ornate cu brăduleți. În parcare la CC, tarabe cu vin, pălincă și cârnați. Ah, și lumânărele din ceară naturală. Mi-am procurat și eu una, am de gând să o aprind în Ajun. Majoritatea oamenilor cu care am stat de vorbă îmi ziceau că nu mai simt Crăciunul așa ca pe vremuri. Adevăru-i că e cam așa. Poate vârsta e vinovată. Nu-ți mai stă capul să-l aștepți pe Moșul cu emoție. Acuma, nu știu dacă e adevărat ce zic alții, însă eu vreau acasă, lângă ai mei, să împodobim bradul și să cântăm colinde. Să miroase a cozonac și a cetină. Vreau să aud copiii cum colindă și să le văd năsucurile roșii și înfrigurate. Îmi amintesc, eram mică și mergeam cu colindul. Apoi, din bănuți îmi cumpăram o jucărie sau ceva de îmbrăcat. Și eram mândră, că erau bănuții câștigați de mine, munciți. Chiar dacă știu că nu aveam vreo voce deosebită, măcar simțeam colindul. Nu lălăiam în neștire, sărind peste strofe ca să termin mai repede, să-mi iau banii și să mă car. Făceam repetiții cu bunica. Repetiții serioase, demne de Scorsesse. Bunica mă întrerupea ori de câte ori falsam, ea fiind fostă solistă la Ansamblul Ciprian Porumbescu din Suceava. Are o voce minunată, pe care din păcate nu am moștenit-o. Însă la colind, pretențiile ei erau mari. Și repetam ore în șir, chiar și în ziua de Ajun, până să mă pornesc a colinda. Mereu aceeași poveste. Mama mă trimitea în Ajun la bunica, pentru nu știu ce comisioane de la magazin. Între timp, bunica mă reținea cu orele, iar când ajungeam acasă, mama era în bucătărie, iar în sufragerie bradul era împodobit, și cadourile sub el. Eu lăcrimam de emoție, iar mama o făcea pe neștiutoarea, că ea n-a auzit când a venit Moșul, fiind în bucătărie, cu ușa închisă. Apoi desfăceam împreună cadourile, iar ea era la fel de emoționată ca mine, de parcă nu știa ce e în cutie. Mereu știa, dar asta nu-i știrbea emoția. Apoi mă lua pe genunchi și cântam împreună O brad frumos. Zicea că atunci când vezi brăduțul prima oară în acel an, trebuie să-i cânți acest colind, altfel se usucă. Că pe vremea ceea nu aveam brazi artificiali. Și puneam bomboane în brad, ceea ce acum nu mai e pă trend. Și șterpeleam câte o bomboană, însă ambalajul îl lăsam, și îl umpleam cu gumă ori pâine, ca să nu se vadă că am luat. Și când se desfăcea brăduțul, mama avea aceeași surpriză în fiecare an. Nu mai erau prea multe bomboane întregi. Dar nu mă certa, îmi zicea mereu că a venit șoricelul și le-a ros. Iar a venit șoricelul ăla! La anul am să-l prind! Eu eram extrem de fericită, jubilam chiar, creyând că am reuşit de-adevăratelea s-o păcălesc!
Mi-e atât de dor!
Vreau să fiu din nou copil! Măcar anul ăsta, de Crăciun, când voi reveni acasă, acolo unde îmi este cel mai bine, şi unde ştiu că nu mi se poate întâmpla nimic…

Relaxing time for girls

Mie-mi plac chestiile folosite pentru relaxare. Uleiuri aroma therapy, lumânărele și bețișoare parfumate.. Uleiurile aromate, acelea care se pun în suporturi speciale, cu lumânărele dedesubt, știți ce zic?
Acuma, am rămas în pană de inspirație. Am mers la Carrefour, și am găsit niște săruri de baie, un spumant, care btw nu face deloc spumă ceea ce mă enervează foarte tare. Am mai citit pe forumuri, ce se mai practică ca medotă de relaxare.
Mie nu-mi plac masajele. În general nu-mi place să fiu atinsă.  Rar când.
Așa că masajele se exclud. Da, știu sunt ciudată. Apropo, știați că-s alergică la ceaiuri? Da, sub orice formă, inclusiv icetea. Dacă beau o gură de ceai, îmi ies bube pe gât. Și e nasol.
Dar, revenind. Voi ce chestioare folosiți pentru relaxare?

Teona, între plăcere și agonie

Trecuse ceva vreme de la ultima sa călătorie, iar emoţiile erau mari. Bagajele stăteau să se reverse pe holul îngust al garsonierei sale din Strada Universităţii. Afară ploua, dar Teona nu auzea decât ropotul gândurilor sale pline de emoţiile unui nou început. Avea să plece cu avionul, astăzi după prânz. Era primul său zbor, iar lucrul acesta îi dădea nişte emoţii în plus.
Un fior rece îi străbătu tâmpla, iar fereastra dormitorului se trânti violent, în rafalele furtunii deloc prietenoase ce îşi realiza numărul pe-afară, fără ruşine, în stradă, sub ochii tuturor.
Însă Teona nu auzi strigătul mut al ferestrei. Era preocupată de cu totul alte lucruri. Îşi turnă cafea în cană, şi-şi aprinse ultima ţigară din pachetul de Vouge Slims. Fumul se împleticea în aer, desenând forme abstracte şi ciudate în apropierea punctului în care urma să se evapore, ca şi când nu ar fi existat. Pe Teona o măcina ideea de zbor. Nu avea nici o importanţă cum se va desfăşura şederea în locul acela misterios. Important era zborul, de care îi era extrem de frică. Mai avea trei ore până la decolarea avionului, şi încă una până la decolarea de acasă. Bagajele erau făcute, aşa că cel mai bun lucru de făcut era să asculte muzică. Din boxe răsuna un Whiskey Lullaby lent. Era o stare de bine. Ca o şedinţă de Yoga, preliminară unei experienţe plină de adrenalină.
Deodată, în acordurile lui Brad Paisley, sună interfonul. Teona tresări. Din aparat se auzea o voce groasă.
-          Cine-i?
-          Sorin.
-          Sorin? Ce faci aici? Urcă!
În uşa metalică, Teona se înroşi cel puţin şcolăreşte. Era atât de frumos sentimentul. Dintre balustradele verzi, Sorin îşi făcu apariţia. Era îmbrăcat într-un costum gri, cu reflexii violet. Teona tresări:
-          Ce faci Sorine? Cu ce ocazie pe-aici?
-          Sărut-mâna scumpă domnişoară. Uite, mi-a zis Dana că pleci departe, aşa că nu
m-am putut răbda să nu-mi iau rămas bun. Uite, sunt pentru tine!
Un buchet de crini. Albi. Preferatele ei. De unde îşi aminti Sorin ce flori preferă?
-          Mulţumesc mult de tot! Te rog, intră. Mai am vreme de un ceai.
-          Sigur. Mi-ar face plăcere să îţi ţin companie. Poate să te şi conduc la aeroport.
-          Dacă nu-i prea mare deranjul. Nu vreau să îţi încurc planurile.
-          Cine a pomenit de încurcat? Ştii bine că agenda mea nu geme de activităţi extra curriculare. Plus că, azi n-am cursuri.
Intrară amândoi în bucătărie, unde o lampă veche lumina încăperea într-o manieră medievală. Teona puse ceainicul pe aragaz, iar Sorin îşi dădu jos pardesiul negru, şi lung.
Niciodată nu a fost atât de frumos, se gândea fata în timp ce-l sorbea din ochi. Când privirile li se împreunară, acolo, lângă aragaz, un fulger invizibil le luminară chipurile, aprinzând un foc mistuitor în inimile lor.
În următoarele ore, hainele zăceau prin hol, prin dormitor, iar trupurile lor se împreunară, formând un androgin perfect. Se simţeau unul  şi acelaşi, în timp ce părul Teonei curgea pe spatele lui Sorin, iar mâinile lui se încolăciră în jurul taliei. Brad Paisley încetă de mult să cânte. Ei auzeau numai muzica lor. Şi era suficient.
Avionul decolase de mult. Fără o fată blondă, cu ochi migdalaţi la bord…
-          Chiar trebuie să pleci? o întrebă Sorin stând cu ochii aţintiţi în tavan.
-          Chiar trebuia, Sorin.
-          Ai cel puţin un singur om. Aici. Pentru tine.
-          De ce tocmai acum?
-          Uneori, nu apreciezi ceva până nu pierzi. Nu vreau să te pierd, Teona!
-          Atunci, ţine-mă cât mai mult în braţele tale.
-          Nu vreau să te pierd niciodată.
Adormiră muţi, unul în braţele celuilalt, fără a-şi dori să se facă vreodată zi.. Dar cum
timpul nu ţine cu oamenii, niciodată, ci trece, nemilos şi imperturbabil. Fără să întrebe, fără să ţină seama de iubire, de ură, de frică, de nerăbdare…
Dimineaţa, Teona se trezi singură, într-un aşternut gol. Ochii i se împăienjeniră de lacrimi brusc. Uitându-se în jur, hainele lui Sorin dispăruseră. Era clar. Plecase. Ca de fiecare dată. Era singura minune care o putea duce de la extaz la agonie, în doar câteva clipe. Din nou, astăzi, căzu de pe piedestalul plăcerii, într-o tortură amară. Cum să aştepte o iertare în plus, când ea era obosită de atâtea plecări?  De unde să poată găsi, din nou, puterea de a continua?
În timp ce toate aceste gânduri îi umpleau fiecare neuron, din bucătărie se auzi un zgomot de vesélă. Teona sări din pat, tot atât de brusc precum se trezi. Speriată, dar totuşi cu o ultimă speranţă-n suflet, alergă spre bucătărie, goală, aşa cum fusese ultima oară când o atinse Sorin. Era clar. El era în bucătărie, pregătind micul dejun. Asemeni unui copil, fata îşi grăbi privirea spre încăpere, căutând cu disperare trupul lui, prezenţa lui…
-          Bună dimineaţa prinţesa. Aoleu, dar ce noapte ai avut! Ai putea să pui şi tu ceva pe tine?
-          Mda. Îmi cer scuze. Credeam că e..
-          Sorin. Ştiu. Ei bine, nu. Nu e. A plecat acum treizeci de minute, grăbit, spre facultate. Mi-a spus să-ţi spun că se va întoarce la 6, şi să nu te impacientezi.
-          Mda. Bine. Mă duc să mă îmbrac, Dana. Revin.
-          Sigur. Cafeaua-i gata! Avem lucruri de discutat!
Teona nu o mai auzea de mult. De când o văzuse în locul lui Sorin, trebăluind în jurul aragazului. Trebuia să fie Sorin în locul ei. Se va întoarce? Când? De ce? Unde? Îi vâjâiau prin cap întrebările, fără nici un răspuns…
Prea multe promisiuni, prea multe nopţi pierdute, prea multe ţigari fumate în aceeaşi scrumieră, şi prea multe zâmbete uitate.
Aceasta era viaţa personală a Teonei, un jurnalist de succes la redacţie, o femeie neîmplinită în garsoniera sa de pe Strada Universităţii.

game over…

Mie îmi plac oamenii care îşi cunosc limitele, şi nu se aruncă mai sus decât le e prăjina. Mergând pe principiul ăsta, mi-am zis că e cazul să mă las de blogăreală. Nu mai simt că trebuie să scriu. Nu îmi mai găsesc locul în blogosferă.
A fost un drum destul de lung, de peste un an, şi vă mulţumesc pentru că l-aţi parcurs alături de mine. Au fost şi popasuri cu soare, şi cu nori, în câteva locuri am dat chiar şi peste ploi
Însă, pentru mine, linia de Finish se zăreşte clar şi limpede. Atât a fost, nu are rost să continui. Pentru că aşa e viaţa, iar viaţa mea s-a schimbat la 180 de grade. iar blog-ul, nu îşi are locul în ea. Nu acest blog.