Merg pe stradă. Văd luminițe peste tot. Magazinele ornate cu brăduleți. În parcare la CC, tarabe cu vin, pălincă și cârnați. Ah, și lumânărele din ceară naturală. Mi-am procurat și eu una, am de gând să o aprind în Ajun. Majoritatea oamenilor cu care am stat de vorbă îmi ziceau că nu mai simt Crăciunul așa ca pe vremuri. Adevăru-i că e cam așa. Poate vârsta e vinovată. Nu-ți mai stă capul să-l aștepți pe Moșul cu emoție. Acuma, nu știu dacă e adevărat ce zic alții, însă eu vreau acasă, lângă ai mei, să împodobim bradul și să cântăm colinde. Să miroase a cozonac și a cetină. Vreau să aud copiii cum colindă și să le văd năsucurile roșii și înfrigurate. Îmi amintesc, eram mică și mergeam cu colindul. Apoi, din bănuți îmi cumpăram o jucărie sau ceva de îmbrăcat. Și eram mândră, că erau bănuții câștigați de mine, munciți. Chiar dacă știu că nu aveam vreo voce deosebită, măcar simțeam colindul. Nu lălăiam în neștire, sărind peste strofe ca să termin mai repede, să-mi iau banii și să mă car. Făceam repetiții cu bunica. Repetiții serioase, demne de Scorsesse. Bunica mă întrerupea ori de câte ori falsam, ea fiind fostă solistă la Ansamblul Ciprian Porumbescu din Suceava. Are o voce minunată, pe care din păcate nu am moștenit-o. Însă la colind, pretențiile ei erau mari. Și repetam ore în șir, chiar și în ziua de Ajun, până să mă pornesc a colinda. Mereu aceeași poveste. Mama mă trimitea în Ajun la bunica, pentru nu știu ce comisioane de la magazin. Între timp, bunica mă reținea cu orele, iar când ajungeam acasă, mama era în bucătărie, iar în sufragerie bradul era împodobit, și cadourile sub el. Eu lăcrimam de emoție, iar mama o făcea pe neștiutoarea, că ea n-a auzit când a venit Moșul, fiind în bucătărie, cu ușa închisă. Apoi desfăceam împreună cadourile, iar ea era la fel de emoționată ca mine, de parcă nu știa ce e în cutie. Mereu știa, dar asta nu-i știrbea emoția. Apoi mă lua pe genunchi și cântam împreună O brad frumos. Zicea că atunci când vezi brăduțul prima oară în acel an, trebuie să-i cânți acest colind, altfel se usucă. Că pe vremea ceea nu aveam brazi artificiali. Și puneam bomboane în brad, ceea ce acum nu mai e pă trend. Și șterpeleam câte o bomboană, însă ambalajul îl lăsam, și îl umpleam cu gumă ori pâine, ca să nu se vadă că am luat. Și când se desfăcea brăduțul, mama avea aceeași surpriză în fiecare an. Nu mai erau prea multe bomboane întregi. Dar nu mă certa, îmi zicea mereu că a venit șoricelul și le-a ros. Iar a venit șoricelul ăla! La anul am să-l prind! Eu eram extrem de fericită, jubilam chiar, creyând că am reuşit de-adevăratelea s-o păcălesc!
Mi-e atât de dor!
Vreau să fiu din nou copil! Măcar anul ăsta, de Crăciun, când voi reveni acasă, acolo unde îmi este cel mai bine, şi unde ştiu că nu mi se poate întâmpla nimic…
No comments:
Post a Comment