Religia sufletelor noastre

Teologii sint paraziti ai paradoxului. Fara intrebuintarea lui inconstienta, ei trebuiau sa depuna de mult armele. Scepticismul religios nu e decit practica lui constienta. Tot ce nu incape in ratiune este motiv de indoiala; dar in ea nu este nimic. De aici avintul rodnic al gindirii paradoxale, care a introdus continut in forme si a dat curs oficial absurditatii. Paradoxul imprumuta vietii farmecul unei absurditati expresive. ii intoarce ceea ce ea i-a atribuit dintru inceput. Dac-as fi Moise, as scoate cu toiagul regrete din stinci. Oricum — este si acesta un mod de-a stinge setea muritorilor...Ceea ce-i religios nu-i chestiune de continut, ci de intensitate. Dumnezeu se determina ca un moment al frigurilor noastre, asa incit lumea in care vietuim devine un obiectiv atit de rar al sensibilitatii religioase prin faptul ca n-o putem gindi decit in clipele neutre. Fara „calduri“ nu depasim cimpul perceptiei, adica nu vedem nimic.

Ochii servesc pe Dumnezeu numai cind nu disting obiectele; absolutul se teme de individualizare. Intensificarea nu importa carei senzatii este semn de religiozitate. Un dezgust maxim ne dezvaluie Raul (calea negativa spre Dumnezeu). Viciul e mai aproape de absolut decit un instinct nefalsificat, deoarece participarea la divin este posibila in masura in care nu mai sintem natura. Un om lucid isi masoara „caldurile“ la fiece pas, spectator al pasiunii proprii, vesnic pe urmele lui, abandonindu-se echivoc nascocirilor tristetii sale. in luciditate, cunoasterea este un omagiu fiziologiei. Cu cit stim mai mult despre noi, cu atit indeplinim cerintele unei igiene, care consista in realizarea transparentei organice. De atita puritate, vedem prin noi. Ajungi astfel sa asisti la tine insuti. Sursa isteriei sfinte in minastiri nu poate fi decit ascultarea tacerii, contemplarea spectacolului de liniste al singuratatii. — Dar palpitatia launtrica a Timpului, pierderea constiintei in ondulatia valurilor temporale? Sursa isteriei laice... Timpul este un surogat metafizic al marii. Nu te gindesti la el decit spre a invinge nostalgia ei. Daca se admite in univers un infinitezimal real, totul este real; — daca nu exista ceva, nu exista nimic. A face concesii multiplicitatii si a reduce totul la o ierarhie de aparente inseamna a nu avea curajul negatiei. Distanta teoretica de viata si slabiciunea sentimentala pentru ea ne duc la solutia sovaitoare a treptelor irealitatii, la un pro-contra firii. Situatia paradoxala exprima o indeterminatie esentiala a fiintei. Lucrurile nu s-au asezat. Atit ca situatie reala, cit si ca forma teoretica — paradoxul izvoraste din conditia nedesavirsirii. Unul singur, si ar arunca raiul in aer. Contingenta — oazele de arbitrar in desertul Necesitatii — nu e sesizabila de formele ratiunii decit prin interventia de mobilitate pe care-o introduce neastimparul paradoxului. Ce-i el daca nu o iruptie demoniaca in ratiune, o transfuzie de singe in Logica si o suferinta a formelor? Semnul hotaritor ca misticii n-au rezolvat nimic, dar au inteles totul? Avalansa de paradoxe in preajma lui Dumnezeu, spre a se usura de teama neintelesului.

Mistica este suprema expresie a gindirii paradoxale. insisi sfintii au folosit acest instrument al indeterminatiei spre a „preciza“ indescifrabilul divin.Senzatii eterice ale Timpului in care vidul isi suride lui insusi… Melancolia — nimb vaporos al Temporalitatii. Existenta demoniaca ridica fiece clipa la demnitatea de eveniment. Actiunea — moarte a spiritului — emana dintr-un principiu satanic, incit luptam in masura in care avem ceva de ispasit. Mai mult decit orice, activitatea politica e o ispasire inconstienta.